Mari esecuri in istoria afacerilor

Mari esecuri in istoria afacerilor

1. FIAT La Duna
In istoria renumitei uzine de automobile FIAT, Vittorio Ghidella este o figura marcanta, iar cei care ii rostesc numele o fac cu un deosebit respect. Aflat timp de zece ani (in perioada ’80-’90) la conducerea sectorului auto al grupului din Torino, celebrul manager a scos FIAT din cea mai serioasa criza de dupa al doilea Razboi Mondial.

Asa-zisa “cura Ghidella” a devenit renumita prin ciocnirile dure cu sindicatul din fabrica si prin restructurarea radicala a intreprinderii, obtinuta prin diminuarea productiei de la 1.650.000 de vehicule/an la mai putin de 1.200.000. Ghidella si-a construit imaginea omului care nu greseste niciodata, intr-un sector in care realizarea unui model nou costa milioane de dolari. Masinile lansate de Ghidella au inregistrat succese notabile: Fiat Uno, Y 10, Tipo si mai ales Thema si “Croma. Toate, mai putin una: La Duna...

Unicul si marele sau esec. Berlina La Duna a preluat o parte din caracteristicile apreciatei Fiat 128, produse la inceputul anilor ’80. Initial, a fost prevazuta o productie de 90.000 bucati/an destinate, in special, pietei italiene. Insa acest proiect grandios a fost repede abandonat.

La putin timp dupa lansarea din ianuarie 1986, reclamele pentru La Duna au disparut din mass media si, in curand, si de la distribuitori. A fost un asemenea esec de vanzari incat pana si managerul general al FIAT, Cesare Romiti, a marturisit multi ani mai tarziu, cand a iesit la pensie: “Sunt foarte multumit de cariera mea. Un singur lucru insa nu l-as mai face: La Duna!”.

Ei bine, masina nu avea mari defecte. Beneficia de un motor puternic si de un sistem de transmisie extrem de modern. Era pur si simplu urata. In comparatie cu Fiat Uno era perceputa ca fiind inferioara estetic. A devenit, totusi, o apreciata masina de colectie, an de an existand nostalgici (nu multi) care se aduna si o comemoreaza. Dar, cu siguranta, nu asta si-a dorit Vittorio Ghidella!

Mari esecuri in istoria afacerilor

2. Telefonul fara fir, dar si fara profit
Se scrie Fido, dar se citeste altfel: Fiasco. Istoria asa-zisului “telefon de oras”, (numit si Dect dupa sigla tehnologiei utilizate) si a creatorilor sai este una dintre acelea care fac deliciul profesorilor de management de la universitatile americane care scriu intregi cursuri despre “Asa NU!”.

Povestea dateaza din 1996, iar “inculpatii” sunt numarul unu al Telecom Italia, Francesco Chirichigno, si managerul firmei Stet, la acea vreme unicul actionar al Telecom Italia, Ernesto Pascale. Ideea era realizarea unui telefon fara fir, legat de numarul fix al telefonului de acasa, dar functional pe o raza de 50-60 de kilometri.

Creat in 1996 si lansat dupa un an cu mare tromba, telefonul fara fir a disparut din circulatie dupa cateva luni, fara prea multe explicatii si... regrete. Mai bine spus, au incetat doar publicitatea si orice alte investitii in produs, pentru ca serviciul este inca in functiune, generand probleme ce greu se pot imagina.

Cauza falimentului? Simplu: in nebunia creata de telefoanele mobile, a inventa un telefon de tipul Fido nu putea fi altceva decat o curata sinucidere. Dar Chirichigno, ultimul manager Telecom inainte de privatizare, nu a inteles acest detaliu si a mers cu batalia pana la capat, chiar daca erau destul de multi care nu-l doreau pe Fido. Vito Gamberale, pe atunci numarul unu la compania Tim, producatoare de telefoane mobile, a prezis ca va fi o baie de sange, insa a fost acuzat ca nu agreeaza ideea noului produs de frica pierderii propriilor sai clienti.

“Va fi un succes, pentru ca Fido va deveni o alternativa a telefonului mobil”, era spiritul proiectului lui Chirichigno care a avizat comercializarea serviciului in 28 de localitati. Rezultatul? Mai mult de 150 milioane de dolari s-au dus pe apa sambetei.